Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘trecut şi prezent’

Duminica Tomii din anul 2013, rânduită anul acesta în luna mai, ziua 12, a reprezentat pentru comunitatea parohiei Perşani un moment de importanţă majoră. Întreaga jertfă a membrilor acesteia şi a părintelui Dorin-Ioan Cristea a fost încununată de sfinţirea bisericii parohiale, monument istoric ce atestă vechimea credinţei ortodoxe pe meleagurile localităţii Perşani.

„O biserică îngrijită”

Instalat în parohie în anul 2007, la 8 august, părintele Dorin Cristea s-a străduit, prin implicare şi responsabilitate maximă, să clădească atât structura spirituală a parohiei cât şi expresia gospodărească a ei, printr-o serie de lucrări de amploare precum: înlocuirea acoperişului, a ferestrelor, retencuirea exterioară şi interioară a bisericii în vederea pregătirii pentru pictura în tehnica fresco, înlocuirea instalaţiei electrice, montarea sistemului de încălzire centrală, achiziţionarea de străni noi, precum şi montarea unei catapetesme noi. În anul 2010, biserica era pregătită pentru pictură, care a fost realizată de pictorii Sabin şi Gabriela Drinceanu şi a fost finalizată în anul 2012.

Această enumerare a câtorva lucrări din ansamblul celor săvârşite la Perşani conturează atât dimensiunea şi anvergura întregului proiect de restaurare şi înfrumuseţare a bisericii, cât şi dimensiunea efortului financiar susţinut şi constant al întregii comunităţi parohiale. Se înţelege astfel de ce momentul târnosirii va rămâne ca o încununare plină de bucurie şi împlinire a acestor jertfe care, cu siguranţă, au fost scrise de Dumnezeu în cartea faptelor bune săvârşite cu responsabilitate, dăruire şi efort. „Ne-am dorit să avem o biserică îngrijită, în care să ne putem ruga”, spune părintele Dorin. Iar această dorinţă a fost împlinită, cu ajutorul lui Dumnezeu şi efortul oamenilor. Lăcaşul de cult, trecut prin lucrări transformatoare, străluceşte acum şi la interior, şi la exterior.

O zi plină de bucurie şi har

În ziua sfinţirii, Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, a fost întâmpinat la intrarea în curtea bisericii de preoţii slujitori şi săteni îmbrăcaţi în costume populare. Slujba a început cu rânduiala târnosirii bisericii la exterior, prin stropire cu apă sfinţită şi ungere cu Sfântul şi Marele Mir. Au urmat rânduiala zidirii Sfintei Mese a altarului şi sfinţirea picturii interioare. În continuare, Sfânta Liturghie a fost săvârşită pe o scenă special amenajată în generoasa curte a bisericii. Au participat un număr mare de preoţi, dar şi sute de credincioşi din localitate şi din împrejurimi. Răspunsurile la strană au fost oferite de corala ”Timotei Popovici” a Catedralei mitropolitane din Sibiu.

După cuvântul de tâlcuire al Evangheliei Duminicii, Înaltpreasfinţitul Laurenţiu a oferit acte de cinstire Adunării parohiale şi Consiliului parohial, Consiliului local şi primarului din comuna Şinca Veche, şi altor ctitori şi binefăcători care au contribuit la amplele lucrări din ultimii ani. În continuare, părintele protopop Marcel Dobrea a prezentat activitatea şi osteneala deosebită a părintelui paroh Dorin Cristea, iar Părintele mitropolit i-a acordat acestuia distincţia de iconom.

În final, părintele paroh a mulţumit Înaltpreasfinţitului, preoţilor prezenţi, coralei sibiene şi tuturor credincioşilor şi binefăcătorilor bisericii din Perşani. Încununarea acestei zile pline de bucurie şi har s-a făcut printr-o agapă oferită de inimoasa comunitate a locuitorilor din Perşani la căminul din localitate.

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 74, iulie-august 2013

 

Read Full Post »

Între profesorii de altădată ai Facultăţii de Teologie din Sibiu, stă la loc de cinste Părintele Profesor Dr. Ioan Ică senior. Absolvenţii mai vechi ai şcolii sibiene îşi amintesc cu plăcere de cursurile lui încântătoare şi de mult-gustatele paranteze, care te purtau prin Sfinţii Părinţi, prin cărţile de slujbă, prin actualitatea ecumenică sau prin literatura laică. Un moment minunat de reîntâlnire a avut loc la Sibiu, la omagierea Părintelui cu ocazia împlinirii a 80 de ani.

pr ica

S-a născut în 9 septembrie 1932 în Sibiu. A urmat aici Institutul Teologic Universitar Ortodox şi un an Institutul Evanghelic. A absolvit cursurile de doctorat la Institutul Teologic din Bucureşti, unde şi-a susţinut şi teza de doctorat în 1974. A fost profesor titular la catedra de Dogmatică şi Simbolică a I.T.U. Sibiu între anii 1976-1994 şi profesor la aceeaşi specialitate în Cluj-Napoca între anii 1994-2000 (decan între 1996-2000). Vreme de 14 ani (1978-1992) a fost redactor şef al revistei “Mitropolia Ardealului”, azi “Revista Teologică”. A publicat o mulţime de articole în revistele teologice din Patriarhia Română şi a tradus mai multe cărţi din autori greci importanţi.

Părintele profesor a fost omagiat la împlinirea a 80 de ani de viaţă, în aula Facultăţii de Teologie “Andrei Şaguna” din Sibiu, în ziua de 19 noiembrie. La eveniment au participat Înaltpreasfinţitul Părinte Dr. Laurenţiu Streza – Mitropolitul Ardealului, Preasfinţitul Părinte Andrei Făgărăşeanul – Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, Christoph Klein – fost episcop al Bisericii Evanghelice din România, Herman Pitters – fost decan al Facultăţii de Teologie Evanghelică C.A. din Sibiu, profesori ai facultăţilor de teologie din Sibiu, Cluj-Napoca şi Alba Iulia, foşti şi actuali studenţi teologi, călugări, intelectuali.

În cuvântul său, ÎPS Mitropolit Laurenţiu i-a mulţumit Părintelui Profesor Ioan Ică senior pentru anii dedicaţi catedrei de Teologie Dogmatică din Sibiu: “Vă mulţumim, Părinte Profesor, pentru întreaga activitate depusă aici şi considerăm că faceţi parte din panteonul Facultăţii de Teologie din Sibiu, care a împlinit 225 de ani”. Înaltpreasfinţitul a amintit şi de vrednicul urmaş lăsat la catedra din Sibiu, Părintele Dr. Ioan Ică junior.

Au luat cuvântul în continuare oaspeţii protestanţi, apoi Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, Asist. univ. Dr. Ciprian Toroczkai, Pr. Prof. Dr. Vasile Stanciu (decanul Facultăţii de Teologie din Cluj), Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă de la aceeaşi facultate, Pr. Prof. Dr. Mihai Himcinschi de la Alba Iulia şi alţii. Momentul culminant al zilei a fost cursul festiv susţinut de sărbătorit în faţa unei săli arhipline. ”Vă mărturisesc, a spus Părintele Profesor, că sunt copleşit şi sunt profund emoţionat de onoarea şi cinstea ce mi-aţi făcut. Momentul de azi e unul deosebit pentru mine, dar şi pentru comunitatea academică sibiană, care a avut iniţiativa dedicării unui număr omagial din Revista Teologică sărbătoririi mele, cu ocazia împlinirii a 80 de ani de viaţă.” Părintele Profesor Ioan Ică senior a vorbit apoi, cu inconfundabilul său grai, despre teza de doctorat a Mitropolitului Nicolae Mladin, susţinută acum 66 de ani, şi despre scrierile Sfântului Nicolae Cabasila, atât de actuale şi astăzi. Prelegerea a fost urmărită cu multă atenţie de cei prezenţi şi a fost apreciată în mai multe rânduri de aplauze.

Cei care l-am avut profesor pe Părintele Ioan Ică senior am trăit clipe de profundă încântare şi aducere aminte, iar tinerii studenţi prezenţi au fost fericiţi să asculte pe viu un profesor ce face parte din galeria marilor nume de altădată. Dumnezeu să-i rânduiască încă ani mulţi şi binecuvântaţi şi să-i înscrie ostenelile în cartea vieţii.

Pr. protopop Marcel Dobrea

 

Read Full Post »

Când l-am revăzut după o perioadă mai lungă, am fost avertizată înainte de-a trece pragul: „Nu mai prea vede şi nici aude. Nu mai comunică… Parcă s-a întors la programul din închisoare: se roagă şi stă aşa, în tăcere…” Ana Ilioiu rememora suferinţele din puşcărie ale soţului – ultimul supravieţuitor al grupului de rezistenţă din munţii Făgăraş. Fostul deţinut ne ignora senin, dintr-un colţ de canapea al bucătăriei modeste de bloc. Pe muşamaua roasă de pe masă – pâine cu margarină şi câteva murături învechite. Ion Ilioiu privea peste noi, clipea rar. Când am pomenit numele colegilor de luptă, un zâmbet i-a fluturat peste chip: „Andrei Haşu… Ghiţă Haşu… băieţii…” „Ne auziţi? Vă amintiţi de cei din munţi?” am întrebat. Mi-a găsit mâna şi a strâns ferm: „Sigur, îmi amintesc.” Am povestit despre fotografiile înrămate de pe pereţi, iar în final am îndrăznit să întreb dacă îi pot face o poză. S-a îndreptat de umeri şi a zâmbit. Bliţul era greu de suportat pentru că reflectoarele Securităţii îi distruseseră vederea.
Tăcerea lui electriza. Se retrăsese din lume. La fel l-am regăsit câteva luni mai târziu, apoi încă o dată, în toamnă. Calm şi senin. Suferea de un Parkinson atipic – fără tremurul clasic, dar la fel de devastator. Apoi, dintr-o dată, starea lui s-a schimbat în rău. Era mai mult dincolo decât aici. Ultima întâlnire a fost ca un rămas bun. Mi-a reţinut mâna mai mult decât în alte dăţi, şoptind agitat „partizanii libertăţii”.
Peste numai o săptămână şi ceva, asistam la înmormântare.

.

A fugit în munţi la 18 ani

Ion Ilioiu s-a alăturat grupului de luptători din Munţii Făgăraş când era la liceu. Era între elevii fruntaşi de la Radu Negru – unul din cele 25 licee de elită ale României în acea vreme. Valul de arestări din 1948 a decimat corpul profesoral şi elevii – suspectaţi de simpatii legionare. Ion Ilioiu, fiu de ţăran din Sâmbăta de Sus, a fugit de acasă înainte să fie ridicat de Securitate. Avea 18 ani şi făcea parte din Frăţia de Cruce – organizaţie de tineret a Mişcării Legionare. Nu era acuzat de crime sau încălcare a legii, dar era bănuit că, alături de alţii, ar putea ameninţa instalarea comunismului.  Nu e limpede ce au aflat mai târziu despre istoria grupării cu care simpatizau. Nu participaseră la vreun act ilegal şi nu aveau cazier. Prieteniile strânse cu saşi, unguri, evrei şi ţigani din zona Făgăraşului le-au salvat nu de puţine ori viaţa în perioada luptei în munţi – nu pot fi bănuţi de antisemitism ori xenofobie.
Ion Ilioiu s-a ascuns singur o vreme, apoi a aflat de alţi tineri făgărăşeni pe care îi ştia din copilărie şi care erau căutaţi pentru arestare: fii de „chiaburi”, membri ai partidelor istorice PNŢ ori PNL, studenţi sau colegi de Frăţie. Au început să se întâlnească noaptea, pe câmp, între sate.
Întâlnirile începeau şi se încheiau cu o rugăciune – consemnează anchetele Securităţii, care îşi racola primii informatori.
„Vorbeam despre Biserică şi despre Dumnezeu, despre conduita omului în societate, despre proprietate individuală, despre familie, despre armată şi despre monarhie. Citisem literatură antisovietică din care ştiam ce se întâmplase în URSS cu Biserica, familia şi proprietatea şi eram îngrijoraţi. Ura mea faţă de regim creştea în măsura în care vedeam că se accentuează îngrădirea tatălui meu, care era considerat chiabur. Eram împotriva sistemului de organizare socială, nu am făcut politică de nici un fel” – avea să declare Securităţii în 1956, Victor Metea, unul din membrii grupului condus de Ion Gavrilă Ogoranu. Fiecare luptător are motivaţia lui.
În primăvara anului 1950, cei12 tineri căutaţi de Securitate au decis să fugă în munţi, aşteptând un moment favorabil răsturnării regimului. Ştiau că în România există şi alte grupări de rezistenţă şi sperau că americanii nu vor accepta ca ţările din Europa răsăriteană să rămână sub dominaţie sovietică. Din când în când, treceau pe acasă, aflând că sute de oameni sunt dispuşi să îi sprijine. Mulţi au făcut-o, cu preţul unor ani grei de puşcărie sau a condamnării la moarte.

Începutul luptei

Primele arestări au avut loc în toamna anului 1950. În luna noiembrie, câţiva tineri care se pregăteau să plece şi ei în munţi au fost arestaţi. După torturi sinistre, povestite de puţinii supravieţuitori, au fost obţinute numele partizanilor şi vagi informaţii despre activitatea lor.
Arestaţii din noiembrie ’50 au primit mandate de reţinere abia după primul an de anchete. În final, au fost condamnaţi – cei mai mulţi la moarte. Declaraţiile lor au fost folosite pentru a-i condamna în contumacie pe cei din munţi – despre care Securitatea nu ştia mai nimic.
Un raport al Securităţii din decembrie 1950 acuză sprijinul pe care localnicii îl dau partizanilor: „localnicii sunt simpatizanţi ai bandiţilor. Există şi mulţi emigranţi întorşi din SUA, îmbogăţiţi de pe urma unor speculaţii specifice regimului capitalist, care şi-au mărit gospodăriile înmulţind numărul chiaburilor. Din această cauză, emisiunile radiofonice ale Vocii Americii şi Londra au mulţi ascultători, iar psihoza viitorului război cu victoria lagărului imperialist, aşa cum trâmbiţează susmenţionatele posturi, au creat un teren prielnic.”(CNSAS – Dosar Penal 1210, vol. 3)
Din acţiunile miliţiei locale împotriva partizanilor „anchetatorul nu mai înţelege nimic şi dispune să se afle la ce acte banditeşti s-au dedat bandiţii, iar dacă nu s-au dedat, de ce”.

Probele împotriva „bandiţilor”

Probe ale presupuselor jafuri nu apar la dosarul primelor condamnări – era vremea în care făgărăşenii îi ajutau fără teamă. În anchete ulterioare, partizanii aveau să explice cum decurgeau închipuitele furturi la stâne, care au intervenit mai târziu: „am furat prin înţelegere cu ciobanul, care a promis să nu ne denunţe. Nu am luat mălai, că prea avea puţin, brânza doar pe care ne-a dat-o. Ne-a arătat şi o ladă cu făină, dacă avem nevoie.” (Dosar Penal nr 16, vol. 1). Unii ciobani şi martorii aveau să confirme, suportând consecinţele.
La fiecare cabană şi stână, partizanii lăsau bilet cu produsele luate, pe care proprietarul urma să îl preda la Securitate. Scop dublu: ciobanii şi cabanierii se puteau apăra, fără să atragă suspiciunea Securităţii, iar partizanii aveau siguranţa că nu li se va imputa mai mult decât au luat.
În primii ani, a funcţionat un fel de înţelegere tacită cu soldaţii în termen trimişi în munţi după ei: nici unii, nici alţii nu trăgeau. Se întâlneau întâmplător şi se ocoleau. Singurii supravieţuitori ai rezistenţei din munţii Făgăraş, Ion Gavrilă Ogoranu şi Ion Ilioiu, aveau să povestească după ’90 regulile rezistenţei din munţi: nu au tras niciodată primii într-o confruntare, nu au fost violenţi cu civilii şi lăsau întotdeauna bonuri pentru bunurile ridicate. Rapoarte ale Securităţii şi declaraţii ale martorilor confirmă că aşa s-a întâmplat. Istoricul Dobrin Dobrincu, fost şef al Arhivelor Naţionale, consemnează că lupta partizanilor avea caracter creştin – erau practicanţi din copilărie, naţional – luptau pentru apărarea ţării de regimul instalat ilegal, se considerau adevărata armată română şi monarhic – nu vedeau altă cale decât răsturnarea comunismului şi reinstaurarea monarhiei. Cea mai folosită tactică de luptă era retragerea – partizanii erau puţini în comparaţie cu batalioanele de Securitate trimise pe urma lor şi aveau arme prost întreţinute.
Pe seama întregului grup, în toată perioada de luptă în munţi, Securitatea a pus „9 crime de omor şi 40 de jafuri”. Victimele erau ofiţeri de Securitate care au participat la ciocnirile armate în munţi.

Prima condamnare

În 1951, pe baza arestărilor din 1950, Tribunalul Militar al proaspătului oraş Stalin (Braşov) notează că „mai mulţi fugari s-au asociat în bandă, ceea ce poate fi dedus în special din faptul că umblă mai mult noaptea şi au arme. Având în vedere că aşa fiind, Tribunalul constată că e cazul a-i condamna”.
În 2 iulie 1951, pe casa părinţilor lui Ion Ilioiu din Sâmbăta de Sus a fost lipită întâi citaţia la proces, apoi sentinţa nr. 687 din 16 iulie 1951: 20 de ani de muncă silnică plus 7 ani de degradare civică. Pentru părinţi a început seria arestărilor şi persecuţiei, nu înainte de a fi obligaţi să plătească toate cheltuielile de judecată. Casele luptătorilor erau ocolite. Pe ascuns însă, mulţi îi sprijineau. Sentinţe similare au primit toţi cei din munţi, pentru care nu mai era cale de întoarcere. 167 de sprijinitori au fost arestaţi. Teroarea se instala în satele Ţării Făgăraşului. Numărul turnătorilor se înmulţea; paradoxal, direct proporţional, creştea şi numărul celor care se alăturau luptei împotriva regimului. Abuzurile Securităţii depăşeau limitele imaginaţiei. Dubele negre şi batalioanele de armată făceau parte din imaginea zilnică a satelor de la poalele munţilor. Arestările se făceau arbitrar, fără mandat, şi se încheiau cu diverse perioade de închisoare, fără proces şi condamnare. Rudele partizanilor, în special părinţii şi fraţii – adesea minori, erau periodic anchetaţi. Când nu erau închişi, erau bătuţi cu cruzime pe stradă, până îşi pierdeau cunoştinţa. Toate acţiunile Securităţii erau demonstrative – încercau să îi înspăimânte îndeajuns pe săteni, încât să devină informatori. Între timp, partizanii încercau să ia legătura cu alte grupări de rezistenţă din ţară şi mai ales cu Legaţia Americană – prin diverse legaţii străine, inclusiv cea a Israelului. Prietenii evrei, le-au fost de mare folos. Au reuşit, dar operaţiunile coordonate din străinătate şi paraşutarea unor sprijinitori au fost interceptate de Securitate. Detaliile operaţiunii „Fiii Patriei” sunt relatate în jurnalul istoricului Neagu Djuvara, care a participat direct la instruirea (în Franţa) a celor care aveau să fie paraşutaţi în sprijinul partizanilor făgărăşeni. Echipa a fost lichidată la scurt timp după paraşutare, în 1953.

Captură a Securităţii

După 6 ani de clandestinitate şi luptă în munţi, în august 1954, Ion Ilioiu e rănit grav într-o confruntare cu Securitatea. Avea 24 de ani. Era prima captură a unui luptător viu din 1950. Glonţul îi atinsese coloana vertebrală, perforând ficatul şi plămânul drept. Partizanul era conştient de ce îl aşteaptă şi spera să moară ca urmare a bătăilor, care au fost administrate înaintea intervenţiei medicale. A urmat operaţia de urgenţă, la Sibiu, iar de a doua zi după, anchetele. A fost fotografiat pe masa de operaţii, iar poza trimisă familiei, să recunoască cadavrul. Voiau ca cei din munţi să creadă că e mort şi să nu se teamă de informaţiile pe care le-ar putea da. În următorii 10 ani, până la eliberare, familia l-a crezut mort.
În stare critică, era bătut din nou, apoi interveneau medicii. Colonelul Gheorghe Crăciun, şeful Securităţii Braşov – viitor director al Închisorii Aiud – şi-a pierdut răbdarea în faţa refuzului de colaborare. Ion Ilioiu a fost torturat fizic şi psihic vreme de un an. Despre bătăi nu a vorbit niciodată. Le numea „torturile fizice obişnuite în orice Securitate”. Trauma psihică avea să îi marcheze însă tot restul vieţii.
„Doar credinţa în Dumnezeu şi iubirea de ţară m-au ţinut în viaţă” – avea să declare mai târziu. Se ruga să moară, pentru că nu mai putea îndura coşmarul şi încerca să le explice torţionarilor că nu concepe să îşi trădeze prietenii: „Eu sunt legat sufleteşte de cei cu care am fost în grup. Asta pentru că am trăit cu ei împreună, am suferit împreună şi am împărţit o bucată de pâine împreună” (CNSAS – Dosar Penal 16, vol. 11).
Metodele de tortură la care a fost supus sunt comparabile experimentelor reeducării de la Piteşti. Hipnoza şi stările de groază induse, combinate cu bătăi atroce, înfometarea şi lipsa somnului l-au adus într-o stare de absenţă totală. Despre ele, avea să le vorbească medicilor din puşcărie, care au consemnat declaraţia.
Între timp, ultimii partizani din munţi au fost prinşi prin trădare. În vara anului 1955, Securitatea le-a întins cu o cursă, cu ajutorul unui fost sprijinitor al grupului – fost coleg de liceu cu Ion Gavrilă Ogoranu. Acesta le-a promis să intermedieze fuga în Grecia.

Torturile şi misticismul

Ion Ilioiu nu a putut participa la răsunătorul proces al „bandei din munţi”din 1957 din cauza stării în care fusese adus. Cu un an în urmă, fusese internat la Spitalul 9 de Psihiatrie – nu e limpede dacă pentru a fi recuperat sau ca parte a experiementului de tortură. La externare, nu putea fi pus în picioare. Conducerea închisorii era în încurcătură. E singurul partizan pentru care există documente medicale care atestă torturile la care a fost supus. O echipă de psihiatri a constatat în 1957 că suferă de „psihoză de detenţie” (CNSAS – Dosar Penal 16, volum 11). O curajoasă expertiză medicală notează urmele fizice ale rănilor provocate de gloanţe şi tratamentul necorespunzător, alături de efectele torturilor psihice. O contra-expertiză avea să conchidă că starea deţinutului se datorează „misticismului de care s-a contaminat în copilărie”, din cauza apropierii casei natale de Mănăstirea Sâmbăta de Sus, „cunoscut cuib de misticism”.
În volumul doi din „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul Grupului de Rezistenţă din Munţii Făgăraş, publică o scrisoare care i-a fost trimisă de colegul de luptă, Ion Ilioiu, în care acesta îi povesteşte ce s-a întâmplat după arestare.
Încă a doua zi după operaţie, am fost anchetat de colonelul Crăciun. Câtă ură putea încăpea în omul acesta! Ură ce-i emana din priviri, din întrebări, din ameninţări. La început nu i-am răspuns nimic. Nici nu puteam, căci leşinam des. Am început apoi să declar, aşa cum eram înţeleşi pentru astfel de eventualitate, susţinând că nu mai aveam legătură cu nimeni, că trăiam din ce puteam fura, jefui de la ferme de stat sau cabane şi din vânat. Încercam să-i abat pe poteci false, ducându-i cât mai departe de voi. Nu mă credeau. Crăciun şi alţii se înfuriau şi ameninţau „Nu te vom lăsa să mori, banditule. Vei vedea atunci…”
Mă îngrozesc amintirile psihice. Într-o bună zi, am încăput pe mâna unui hipnotizator. Nu-mi mai dădeam seama ce-i cu mine, dar eram torturat îngrozitor – frică, spaimă, nelinişte şi excitaţie nervoasă maximă – urmate de apatie în care nu gândeam nimic. Aşa am fost anchetat un an, la Braşov.
Am fost dus apoi la Malmaison, la Bucureşti. Aici, m-am îngrozit într-una din zile când am constatat că ce gândesc eu este strigat cu voce tare şi lugubră de se auzea pe tot coridorul. Cred că aveau un aparat de înregistrat, care imprima tot ce spunea acela care îmi asculta gândul. Tu susţii că, din cauza drogurilor, totul se petrecea numai în închipuirea mea. Nu. Şi azi sunt convins că era o trăire reală. Îmi dădea, de exemplu, un nume – Olimpiu Borzea – şi îl repeta întruna cu voce lugubră, până, nemaiputând suporta, începeam să repet, strigând ca să acopăr gândul, dar vocea îl pronunţa întruna, ca un ciocan în creier. Apoi începea cu alt nume şi tot aşa, ca o maşină infernală. Mă arunca apoi în nişte coşmaruri îngrozitoare, ce le trăiam şi în somn şi cu ochii deschişi, aceleaşi şi aceleaşi. Mă vedeam cimentat cu tot trupul, nu puteam mişca nici ochii, şi un animal hidos era pe pieptul meu. Auzeam în urechi cum mi se spune: Banditule, am să te chinuiesc cât voiesc. Plângeam şi îi ceream să mă omoare, să nu mă mai chinuie. Mă rugam fierbinte lui Dumnezeu: „Ia-mă, Doamne, la Tine. Scapă-mă din iadul acesta”. O putere nevăzută, un fel de scrâşnet, îmi tulbura rugăciunea.
Patru ani m-au ţinut într-o izolare completă, singur, în celulă umedă şi întunecoasă. Scos la anchetă (poate şi în stare de hipnoză), cu lămpile îndreptate spre mine, mi-au distrus aproape complet vederea. Ura diavolească a anchetatorilor mă făcea să mă întreb dacă e coşmar sau realitate.
Am fost aruncat apoi în zarca Aiudului, ţinut tot izolat, retrăind aceleaşi coşmaruri.
Odată ieşit din izolare, în ultimii ani de detenţie, prin dragostea camarazilor, prin duioşia lor, prin rugăciune, am revenit încetul cu încetul. Apoi, după eliberare, aceiaşi dragoste, alor mei, pentru care eram un înviat din morţi, m-a repus pe linia de plutire. Intrasem în această luptă aproape un copil şi mă întorceam în lume parcă din adâncul iadului, cu povara unei experienţe îngrozitoare.
Retrăind, simt că acele coşmaruri stau la pândă, la poarta conştientului. Sufăr ca atunci, retrăiesc acel infern. Nu am exagerat cât de puţin. Cred că ochiul lui Dumnezeu este peste tot şi El ne va judeca pe toţi. Ne vom vindeca rănile sufleteşti cu credinţa în Dumnezeu şi în idealurile noastre, cu speranţa într-o lume mai bună şi cu dragostea dintre noi, cei ce am supravieţuit infernului de atunci.

„Am făcut ce trebuia“

În octombrie 1957, cu o lună înainte ca ceilalţi luptători să fie executaţi, procesul lui Ion Ilioiu abia începea, în lipsă. Urmează mai multe înfăţişări la care nu poate fi dus din cauza stării de sănătate, iar în final e condamnat la muncă silnică pe viaţă. Nu fusese audiat, dar medicul scria într-o fişă că „neexprimarea dorinţei de libertate ce şi-o pune orice deţinut o interpretăm ca rezultat al dorinţei de a ispăşi totuşi o pedeapsă“. Era aprilie 1958, la 4 ani după ce fusese prins. Ion Ilioiu avea 29 de ani.
Urmează cei 4 ani în care e ţinut în izolare totală, într-o celulă umedă, fără fereastră. Este eliberat în 1964, după 10 ani de detenţie, odată cu amnistia generală a deţinuţilor politic. Iese între ultimii din închisoarea Aiud, condusă de colonelul Gheorghe Crăciun, cel care îl anchetase personal după arestarea din 1954. Şi-a refăcut cu greu sănătatea şi viaţa. Căsătorit abia spre vârsta a treia, nu a avut copii. A trăit extrem de modest până la sfârşit, primind puţine vizite, fără să ceară nimic şi fără să se plângă, într-un anonimat desăvârşit, vorbind extrem de rar şi de puţin despre suferinţele perioadei petrecute în puşcăriile politice comuniste.
Despre rostul luptei, Ilioiu a spus doar atât: „Nu am considerat timp pierdut ce am făcut. Am făcut ce trebuia. Chiar dacă nu am b

iruit, sunt cu conştiinţa împăcată şi nu mă simt vinovat pentru deznodământul luptei noastre. Dacă ar trebui să o luăm de la capăt, aş proceda la fel”.

A fost înmormântat în 2 noiembrie, la Făgăraş. O ceremonie discretă, la care au participat puţinii care l-au căutat vreodată. La sfârşitul lunii ar fi împlinit 83 de ani.
Ioana Haşu
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 69 – noiembrie 2012

Read Full Post »

Ioan Ilioiu a fost ultimul supravieţuitor din grupul de rezistenţă anti-comunistă condus de Ioan Gavrilă Ogoranu în Munţii Făgăraşului. Înmormântarea sa a avut loc vineri, 2 noiembrie, la capela ortodoxă din Cimitirul vechi, când Dumnezeu i-a răsplătit momentul plecării dintre noi cu o zi frumoasă şi caldă de toamnă, la fel cum a fost şi sufletul său.

Cel mai adesea eroii pleacă dintre noi discret, în tăcere şi anonimat. Mulţi curioşi se adună la înmormântările vedetelor, dar puţin vor să ştie de eroi. Aşa s-a întâmplat şi în cazul lui Ioan Ilioiu, la înmormântarea căruia autorităţile făgărăşene nu au afişat nici un interes, fiind total absente de la eveniment. Doar elevii Colegiului Radu Negru au salvat aparenţele. Aici, la această instituţie, s-au format luptătorii făgărăşeni, în Frăţiile de Cruce, educaţi în iubirea de neam, Dumnezeu şi credinţa moştenită de la strămoşi.

În schimb, au fost prezente familiile supravieţuitoare ale partizanilor legaţi între ei cu prietenii tari ca piatra; pe membrii acestor familii îi adună suferinţa comună, pe care numai ei o pot înţelege deplin, şi îi leagă funii nevăzute de înrudiri spirituale, care vin de dincolo de ei.

Slujba înmormântării a fost oficiată de un sobor de cinci preoţi, condus de Pr. protopop Marcel Dobrea, cel care a evocat şi viaţa ultimului partizan, dar şi întâlnirile personale cu acesta. Părintele protopop a evidenţiat credinţa puternică a celor care au luptat în munţi, credinţă care este total absentă din recenta ecranizare „Portretul luptătorului la tinereţe”, dar a fost mărturisită cu titlu de crez chiar de membrii grupului, în testamentul lor redactat în 1954 în muntele Buzdugan.

În continuare au mai vorbit Ion Bucelea, din partea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Făgăraş, şi Coriolan Baciu, preşedintele Fundaţiei „Ion Gavrilă Ogoranu”. Apoi, trupul ultimului partizan din Munţii Făgăraşului a fost condus către locul de veci, unde câţiva membri ai Fundaţiei Ogoranu au intonat „Imnul luptătorului căzut” în timp ce sicriul a fost coborât în groapă acoperit de tricolorul românesc.

Pr. Ştefan Botoran

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 69 – noiembrie 2012

 

Read Full Post »

În Ohaba, satul românesc de sub Munţii Făgăraş, am să mă întorc întotdeauna cu inima strânsă… Acolo, în lumea aceea ce mai dăinuie parcă doar între cer şi inimi de bătrâni, îmi stau ascunse cele mai de început amintiri. Sunt multe locurile unde mi-aş dori să ajung, însă unul singur acela la care mă voi întoarce întotdeauna…
Existenţa fiecărui om ascunde în umbră un spaţiu al formării sale. Pentru mine, lumea sufletului meu e Ohaba. Iar atunci când mă gândesc la Ohaba, limitez, fără a-mi da seama, întregul spaţiu geografic la casa bunicilor mei.
Mi-aş dori ca aceasta să fie povestea lor, a unui preot care în adâncul sufletului său a rămas întotdeauna sibian şi a unei tinere preotese, din Perşani, pentru care menirea de a fi soţie, mamă şi bunică avea să-şi găsească împlinirea în satul înghesuit la poalele Munţilor Făgăraş. Aceşti oameni, care au rămas fideli unui spaţiu, neabandonându-l pentru un alt fel de confort material sau spiritual, afişează un tip de comportament impropriu multora dintre noi. Şi-au lăsat vieţile să-şi urmeze cursul, fără a se împotrivi… Departe de a fi delăsători, au înţeles că fiecare om e rânduit unui loc, iar în lupta cu timpul şi modernitatea, ei au ales să trăiască încet.
 
Pe bunicul nu mi-l pot imagina altfel decât aşa cum l-am cunoscut eu, ca pe omul blând, cu părul alb şi vorbe puţine. Sărac la vorbă din pricina chibzuinţei şi a modestiei, cu o privire care vădeşte bunătate şi căldură sufletească şi care suplineşte disponibilitatea sa de a comunica. Bunicul e omul pe care l-am descoperit foarte târziu. Probabil pentru că am avut nevoie de maturitate pentru a ajunge să-l cunosc, să-l înţeleg şi să mi-l apropii. Poate pentru că el nu a ştiut niciodată să fie comercial, nici în relaţia cu cei apropiaţi, nici faţă de oameni în general. Târziu am înţeles faptul că dincolo de aparenta răceală pe care o afişează, se ascunde un om format prin educaţie să nu îi deranjeze pe ceilalţi, ci să trăiască discret.
Amintirea serilor de vară când adormeam privindu-l pe bunicul rugându-se îmi va umple întotdeauna inima de bucurie. M-am întrebat mereu ce se ascundea în spatele îngenuncherii sale, pentru cine se ruga bunicul, cum ne cuprindea pe toţi ai lui în rugile întinse către cer. Uneori mi-e dor să revăd imaginea bunicului cufundat în rugăciune, să resimt emoţia de atunci. Dar timpul a trecut, iar verişorii mei mai mici au dreptul la a-şi croi propriile lor amintiri cu bunicii. Între timp, camera amintirilor a fost reamenajată, iar acum serveşte drept spaţiu de trecere dintr-o încăpere într-alta. În sufletul meu însă, ea are aceeaşi rezonanţă şi aceeaşi poveste.
Mama Ica, căci aşa m-am obişnuit a-i spune bunicii, a avut dintotdeauna o sensibilitate extraordinară pentru copii. Dumnezeu a rânduit să fie educatoare şi a binecuvântat-o cu şapte nepoţi, însă încercările pe care viaţa i le-a pregătit nu au fost uşoare. Şi-a pierdut de tânără un copil şi cu toate acestea a avut puterea să crească alte trei fete cu inima deschisă… Mereu am avut senzaţia că Mama Ica a crescut trei fete pe pământ şi un înger în ceruri. În fiecare an, de ziua lui Gabriel, bunica mă lua cu ea la cimitir. Am revăzut de atâtea ori întâlnirea emoţionantă dintre o mamă şi amintirea copilului său. Îl iubea prin toate florile pe care i le culegea din curtea casei şi îi vorbea prin intermediul rugăciunilor sale. Lângă mormânt, privirea bunicii zbura în veşnicia clipei. Nu pleca niciodată de la cimitir fără să-mi amintească câţi ani ar fi avut băiatul ei. Mai târziu, am înţeles că nu cu mine vorbea, ci cu ea însăşi, cu dorurile ei…
Mi-e dor de Mama Ica mai ales în zilele de sărbătoare, în momentele când oraşul şi modernitatea rămân departe de atmosfera pe care bunica reuşea s-o croiască în jurul Naşterii Domnului, a Învierii Sale şi a tuturor sărbătorilor de peste an. Şi cred că nimeni nu va putea să înlocuiască vreodată, în imaginarul meu, adierea de dragoste pe care am simţit-o din partea bunicii. Dacă aş vrea să-i mulţumesc pentru ceva, e pentru dăruirea sa necondiţionată, pentru ochii ei albaştri în care obişnuiam să-mi vărs neputinţele de copil, pentru firea sa muzicală, pentru toate versurile pe care mi le-a recitat, pentru că mi-a şoptit povestea copilăriei mele.
Acum, când anii mei bat la poarta maturităţii, iar anii lor par a-şi iuţi tot mai mult pasul, port în sufletul recunoştinţa pentru răgazul pe care l-am primit, în drumul meu prin viaţă, de a-i fi cunoscut pe aceşti oameni, bucuria de a fi putut să trăiesc, alături de ei, mai aproape de Dumnezeu.
Mi-aş dori ca întâlnirea dintre mine şi condei să lase în urmă mulţumirea faţă de cei pe care nici timpul şi nici uitarea nu mi-i va putea smulge din inimă. Mulţumesc mama Ica, Mulţumesc bunicu’!
Iulia-Dorina Stanciu
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 63 – aprilie 2012

Read Full Post »