Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘cuvântul protopopului’

A trecut şi anul acesta 8 martie. Cu mult tam-tam în mass media, cu baluri mari pe la sate şi în diverse restaurante, cu invitaţi „de seamă” care să „întreţină atmosfera” etc. Îmi permit nişte consideraţii târzii, care poate vor folosi, cumva, pentru viitor.

Există o imperioasă nevoie a omului de a sărbători. În fiecare anotimp, în fiecare lună, există sărbători, mai mult sau mai puţin creştine. La început de primăvară şi de martie, este aşezată aşa numita zi a femeii. De 8 martie, grupuri, grupuri, femeile, bune prietene sau împreună-angajate, tinere sau mai puţin tinere, simple sau cu pregătire, petrec în localuri diverse. Cum spunea cineva: „petrecem din inerţie sau din dorinţa impură de a înmulţi cu orice preţ prilejurile de chef lumesc şi de chiul îngăduit (de la serviciu)”.

Există însă şi o istorie a zilei de 8 martie, pe care majoritatea sărbătoritelor n-o cunosc. Rădăcinile acestei sărbători se află în epoca comunistă. Propunerea pentru o zi internaţională a femeii, care să se ţină anual, de 8 martie, s-a făcut la Conferinţa Femeilor Socialiste de la Copenhaga, în 1910. Cea care a avut această idee a fost o militantă revoluţionară, pe nume Clara Zetkin (1857-1933). Era intelectuală şi evreică, născută în Saxonia, şi a decedat în fosta Uniune Sovietică, unde a propăşit bine pe linie de partid comunist.

Acum, nu că am avea ceva cu o petrecere în plus, dar mai apare o problemă. Ziua de 8 martie cade mai întotdeauna în Postul Patimilor Domnului şi chiar cineva mai puţin avizat ştie că în post pentru creştini sunt interzise mâncărurile de dulce, dansul, petrecerea. Ori femeile creştine, chiar practicante, participă la petrecerile de 8 martie (unde nu arareori se întâmplă excese), sub motivul că nu se pot sustrage din colectivitate, că şi-ar supăra colegele etc. Ca să nu mai vorbim de animatoare şi „stripperi”, care sunt invitaţi nu arareori, pentru… a mai ieşi cheful din tipic. Sunt lucruri pe care nu le putem schimba, dar le putem transforma sau încreştina, aşa cum făceau creştinii de odinioară. Ziua de 8 martie este adânc pătrunsă în conştiinţe. Cei de 40, 50 şi mai bine de ani s-au trezit cu ea. Era ziua mamei şi abia aşteptam să vină, ca să putem oferi un buchet de ghiocei celor care ne-au dat viaţă. La şcoală confecţionam felicitări, pe care aşterneam cuvinte cât mai alese, ca să aducem bucurii mamelor noastre. N-ar fi rău să cinstim această zi decent, cu întâlniri de familie, în care să ne manifestăm dragostea faţă de mamele, soţiile şi surorile noastre în cuvinte calde şi flori de primăvară. Şi să ne aducem aminte, cu această ocazie, de rolul femeii creştine într-o familie creştină. Iar petrecerile să le lăsăm pentru zilele din afara postului.

Spunea un sfânt părinte că una din vicleniile diavolului a fost aceea de a inventa păcatul mic, aparent fără însemnătate. Şi omul înoată fără încetare în păienjenişul păcatelor mici, care îi periclitează serios mântuirea. Ar mai fi ceva, ce trebuie să ştie neapărat femeile credincioase. Biserica Ortodoxă sărbătoreşte o zi a femeilor creştine, mult mai potrivită: Duminica a treia după Paşti, Duminica Femeilor Mironosiţe. Despre aceasta, însă, data viitoare.

Pr. Marcel Dobrea

Read Full Post »

La intrarea în Postul Mare, Sfinţii Părinţi au aşezat Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, numită şi Duminica iertării. Numele acesta vine de la rânduiala specială de slujbă ce se săvârşeşte în seara acestei zile: Vecernia iertării. Este o slujbă cu totul deosebită, la sfârşitul căreia cei prezenţi îşi cer iertare unii de la alţii într-o rânduială emoţionantă.

Această Vecernie începe ca sâmbătă seara: preoţii slujesc cu veşminte luminoase şi fac ieşirea din altar cu cădelniţa, în biserică fiind toate luminile aprinse. După imnul Lumină lină urmează prochimenul, o cântare din psalmii lui David care anunţă sfârşitul zilei şi începutul celei noi. Acest moment marchează, deci, intrarea în Postul Mare. Acum preoţii schimbă veşmintele luminoase cu cele mai întunecate de post. Tot acum se sting luminile în biserică, rămânând aprinse doar câteva candele şi lumânări.

După rugăciunea Tatăl nostru, când se cântă troparele Postului Mare, se citeşte pentru prima dată rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, însoţită de metanii mari. La sfârşitul Vecerniei, preotul se închină spre credincioşi şi îşi cere iertare, iar cei prezenţi răspund: “Dumnezeu să te ierte, părinte sfinţite!”. Apoi credincioşii vin pe rând ca să sărute sfânta cruce din mâna preotului, cerând ajutor de la Dumnezeu şi binecuvântare pentru post. Cer şi ei, fiecare, iertare preotului, apoi fiecăruia din cei ce stau la rând. După primirea răspunsului: “Dumnezeu să te ierte!”, se urează “Post bun!” sau “Post cu folos!”, înţelegând prin acestea un post care să se sfârşească cu multe roade duhovniceşti.

Scopul Vecerniei iertării este acela de a ne învăţa să cerem iertare şi de a oferi iertarea celor ce ne-au greşit. Fără iertare, fără împăcarea cu semenii, nu putem intra în atmosfera de pocăinţă şi de har a postului. Postul nu este doar o faptă bună care aduce folos sufletului, ci e o jertfă, un dar personal pe care îl aduc lui Dumnezeu. De aceea, ca darul să fie primit, sunt dator să cer iertare celor pe care i-am rănit prin cuvânt sau faptă: “Dacă-ţi vei aduce darul la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, mergi mai întâi şi te împacă cu fratele tău şi numai după aceea întoarce-te şi adu-ţi darul” (Matei 5, 22-23).

Postim şi pentru că vrem să dobândim harul vindecător al iertării păcatelor. Or, ca să primesc iertarea de la Dumnezeu, sunt dator să o ofer celor ce mi-au greşit, după cum ne învaţă Domnul Hristos: “De nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu vă va ierta greşelile voastre”.

Vecernia iertării este o slujbă unică prin frumuseţea şi atmosfera duhovnicească pe care o degajă. Fără acest „bagaj” al iertării nu putem pleca în călătoria Postului cu folos. Trăirea acestei slujbe ca un eveniment la nivel parohial ne permite să începem postul împăcaţi cu semenii, în relaţie de frăţietate, de solidaritate şi de unitate.

Ca un toiag duhovnicesc pentru toată perioada Postului, de mare folos este cartea Părintelui Alexander Schmemann „Postul cel Mare”, un ghid care ne ajută să înţelegem semnificaţia călătoriei: „Vom rătăci patruzeci de zile prin deşertul Postului, dar la capăt străluceşte deja lumina Paştelui, lumina Împărăţiei lui Dumnezeu”.

Să aveţi un post bun!

Pr. protopop Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 – februarie 2012

Read Full Post »

Cu ajutorul lui Dumnezeu, începem un nou an, pe care îl dorim mai bun decât cel pe care l-am încheiat. În anul trecut, mulţi semeni de-ai noştri au dus-o foarte greu. Locuri de muncă tot mai puţine, salarii diminuate, pensii neîndestulătoare, putere de cumpărare tot mai mică. Criza şi neîncrederea au muşcat adânc din spiritul deja bolnav al românilor, sătui de neajunsuri şi nedreptate. Ceea ce ne dă de gândit nouă, preoţilor, este însă mai ales criza morală a societăţii româneşti. Ură, invidie, răutate, duşmănie, divorţuri, pornografie, alcoolism, droguri – iată, tot atâtea constante ale vieţii românilor. “Trăim într-o lume păgână, care caută să-şi şteargă amintirea sacrului”, spune Dan Puric. Lume multă la biserică şi la diverse manifestări religioase, dar aspectul moral al societăţii rămâne neschimbat sau se înrăutăţeşte.
În acest context, există o formulă comodă, care ne spune: „Se va îngriji Dumnezeu de via Sa. La vreme potrivită îi va aduce Dumnezeu la calea cea bună (pe cei răi)”. Dar astfel uităm cuvântul evanghelic: ”sileşte (convinge) să intre” (Luca 14, 23), din pilda invitaţiei la cină. Dacă apostolii ar fi trăit după principiul „Dumnezeu Însuşi îi va aduce pe cei ce trebuie aduşi“, Biserica nu s-ar fi întins până la marginile pământului, ucenicii Domnului şi-ar fi limitat predica la nişte oameni cu dare de mână, s-ar fi construit câteva zeci de catedrale frumoase, iar slujitorii s-ar fi pus pe aşteptat lucrarea lui Dumnezeu în oameni. N-a fost aşa, diferenţa dintre creştinism şi păgânism nu a stat în construcţii, ci in propovăduire. Cu preţul vieţii lor, apostolii şi urmaşii lor au vestit Cuvintele Vieţii Veşnice. Grija pentru MISIUNE („fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!” II Tim. 4,5 ) este o poruncă.
Printre alte obligaţii, protopopul vizitează parohiile împreună-slujitorilor. S-au făcut lucruri minunate. Se poate constata cu uşurinţă că, mai ales preoţii tineri, vin cu un suflu nou, fac lucrări spectaculoase la biserici şi case parohiale: pictură nouă, paviment de parchet sau marmură, strane din stejar frumos încrustate, mobilier de calitate, termopane, încălziri centrale etc. Este un lucru mai mult decât îmbucurător. Să nu uităm însă latura misionară a preoţiei. Întâi de toate, să explicăm învăţătura ortodoxă. Credincioşii noştri nu o cunosc îndeajuns şi de aceea prind uşor învăţături băbeşti, care nu au nimic de-a face cu adevărul Evangheliei. Să explicăm Liturghia într-un ciclu de mai multe predici, eventual cu Proscomidia făcută în faţa credincioşilor. Să facem şi alte slujbe pe lângă Sfânta Liturghie şi Sf. Maslu; de exemplu Vecernia cu Litie, acatiste, Paraclisul Maicii Domnului, ceasurile, iar unde se poate, eventual cu ajutorul vieţuitorilor din mănăstiri apropiate, Priveghere. Şi de fiecare dată să adăugăm şi un cuvânt prin care să explicăm ce vom face sau ce am făcut şi ce importanţă are slujba respectivă. Să organizăm acţiuni caritabile, de mai mică sau mai mare anvergură, în care să se implice şi credincioşii. Porunca misionară ne priveşte pe toţi. Iată – atâtea lucruri bune cu care putem întări lucrarea noastră şi diminua crizele de orice fel. Să ne dea Dumnezeu un An Nou binecuvântat, gânduri bune, mântuitoare şi înţelepciunea de a trăi credinţa prin fapte.

Protopop Marcel Dobrea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 60 – ianuarie 2012

Read Full Post »

Luna decembrie, fiind luna cadourilor, dă mari bătăi de cap tuturor celor preocupaţi să aducă „fericire” celor dragi prin găsirea cadoului potrivit. Trebuie găsit timp pentru a studia ofertele magazinelor, fie ele clasice, fie virtuale. Dacă preţul este prea mare, altă problemă – care trebuie musai rezolvată. Chiar dacă ne aflăm în plină criză financiară, o soluţie tot trebuie găsită: un credit bancar, economiile din cont sau împrumutul de la un prieten. Puţini se mai gândesc la consecinţe; cei mai mulţi aleargă într-o parte şi-n alta, fac orice, numai să-şi atingă scopul.
Altă problemă este cea a mulţumirii stomacului şi papilelor gustative. Unii aleargă după alimente pentru a avea o masă cât mai îmbelşugată, alţii caută un preţ bun la hotelul-restaurant unde vor petrece sărbătorile de iarnă. Pe lângă toate acestea, mai avem şi problema garderobei, cu bătăile de cap pe care le implică înnoirea ei. Numai aşa te poţi încadra perfect în societatea consumistă din care facem parte!
Deşi omul este înzestrat cu libertate, cu puterea de a discerne între ceea ce-i foloseşte cu adevărat şi ceea ce este în plus pentru el, acum parcă libertatea lipseşte cu desăvărşire. Ea devine activă doar în prezenţa lui Dumnezeu. Când Dumnezeu este prezent în viaţa omului, acesta are puterea de a se opune oricărei agresiuni din afara lui. Dumnezeu umple de sens existenţa mea, încât nu mai simt nevoia să alerg după lucruri materiale, căci nu găsesc fericirea în ele. De aceea, frământările cu adevărat folositoare din această lună, ca de altfel din toate zilele vieţii mele, ar trebui să fie în legătură cu căutarea lui Dumnezeu şi chemarea Lui în viaţa mea, ca El să locuiasă permanent cu mine, iar eu să locuiesc permanent cu El.
Creştinul, în această perioadă, este discret. Petrece puţin timp printre lumea agitată de febra cumpărăturilor şi nu se chinuie cu gândul lipsei banilor. Nu îşi procură bucuria sărbătorilor din pomul de Crăciun, nici din haine noi şi nici din bucate alese. Chiar dacă acestea sunt prezente în viaţa lui, nu ele sunt sursa bucuriei şi nici centrul atenţiei. Întâlnirea cu Hristos-Pruncul mijlocită de slujbele Bisericii, naşterea Lui în Betleemul inimii prin curăţirea hainei duhovniceşti a Botezului la Taiana Spovedaniei şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său, sub chipul pâinii şi a vinului de la Sfânta Liturghie, umplu de strălucire dumnezeiască viaţa lui şi de o bucurie ce nu se poate exprima în cuvinte. O bucurie aparte o trăiesc cei care au binecuvântarea de a se împărtăşi cu Sfintele Taine în chiar ziua Naşterii Domnului. Cu Domnul, numai cu El, sărbătorile noastre sunt frumoase!
Pr. protopop Ion Tărcuţă
 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 59 – decembrie 2011

Read Full Post »

La Simpozionul UNESCO, ţinut în 30 octombrie 2008 la Sibiu, consacrat aniversării a două sute de ani de la naşterea marelui ierarh al Bisericii ardelene, Andrei Şaguna, Înaltpreasfinţitul nostru mitropolit Laurenţiu Streza mărturisea: „În fiecare zi şi în fiecare moment când mă aflu în spaţiul în care a trăit, a gândit şi a lucrat Şaguna, simt o mare sarcină care apasă pe umerii mei“. Credem că se referea la datoria de a face demersurile pentru recunoaşterea acestuia în rândul sfinţilor, datorie pe care a simţit-o în dublă calitate: de urmaş în scaunul mitropolitan de la Sibiu al celui numit de contemporani “Mesia ardelenilor” şi de preşedinte al Comisiei de Canonizare a B.O.R. Gândul arhipăstorului nostru s-a împlinit prin voia lui Dumnezeu şi prin aprobarea Sfântului Sinod, iar proclamarea publică s-a întâmplat duminică, 29 octombrie 2011.

Au participat, conform presei, în jur de zece mii de pelerini, sute de preoţi, militari, politicieni. Au fost de faţă preşedintele României, miniştri, deputaţi, senatori. Au slujit la Sfânta Liturghie 34 de ierarhi, în frunte cu doi patriarhi: al României şi al Alexandriei.

Spre mulţumirea tuturor, totul a decurs fără cusur. Ochiul se desfăta văzând buna rânduială din catedrală în timpul slujbei. La sărutarea sfintelor moaşte a fost ordine şi linişte, vizavi de ceea ce se întâmplă, conform presei, la alte pelerinaje. Credem că e vorba de spiritul ardelean, echilibrat, cuminte şi ordonat, dar şi de calităţile organizatorice ale arhipăstorului nostru, care  a pregătit totul în cele mai mici detalii. Cu răbdare, cu multă muncă şi desigur cu nopţi nedormite, a realizat o mare sărbătoare a Sibiului şi a Mitropoliei Ardealului.

În zilele următoare, presa, radioul, televiziunea, au avut doar cuvinte de laudă despre festivităţile de la Sibiu. A existat însă şi o umbră pe faţa sărbătorii. Un politician, preşedinte de partid, obişnuit al ieşirilor zgomotoase în faţa presei, a fost deranjat de faptul că i s-a permis preşedintelui României să ia cuvântul în catedrală. În treacăt fie spus, cuvântarea acestuia a fost apolitică, documentată şi în spiritul evenimentului. Apreciem că cei prezenţi au plecat acasă cu bucuria unei sărbători perfecte şi nu cu imaginea personajului avid de publicitate ieftină.

Închei, parafrazând un alt cuvânt al Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Laurenţiu: prin cele întâmplate în zilele de 28 şi 29 octombrie, „Sibiul a fost aşezat acolo unde i se cuvenea”.

Pr. Marcel Dobrea    

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 – noiembrie 2011

Read Full Post »