În cadrul oferit de programul intitulat „Săptămâna legumelor şi fructelor”, elevii şi elevele de la Liceul Teologic „Sfântul Constantin Brâncoveanu” din Făgăraş, atât secţia teologică, cât şi cea pedagogică, au colectat fructele şi legumele pe care ei înşişi şi colegii lor le-au adus. Au contribuit şi copiii de la gimnaziu şi din ciclul primar aparţinând aceleaşi instituţii de învăţământ. Destinaţia binefacerii a reprezentat-o Centrul Rezidenţial pentru Persoane Vârstnice „Aviv” – Făgăraş.
Poţi dărui din fotoliu, aşa cum poţi dărui din inima ta. Poţi da fără să dăruieşti. E nevoie de prezenţa ta ca să poţi dărui. Pentru donaţie e suficient să ştii contul. Dacă dai bani cuiva să se roage pentru tine tu nu te rogi. Ca să te rogi e nevoie să fii în faţa lui Dumnezeu. Rugăciunea şi dăruirea nu se fac prin delegaţie. Trebuie să fii tu acolo. Faţă în faţă. Magia întâlnirii nu e substituibilă cu nimic. Hristos vine la mine, chipul Lui, ca eu să vin la tine care eşti tot chipul Lui. Banii nu poartă în ei chipul dăruitorului. Mâinile şi îmbrăţişarea da. Zâmbetul e întâlnirea a două chipuri. Râsul e mai vulgar. Când râzi poţi privi oriunde, când zâmbeşti trebuie să vezi chipul persoanei căreia îi zâmbeşti. Râsul te ventilează emoţional, zâmbetul îl hrăneşte pe celălalt.
Când cineva m-a întrebat de ce mergem atât de multe persoane să ducem legume şi fructe celor de la azil le-am răspuns că noi vrem să dăruim, nu să virăm ceva undeva. Am fost vreo cincizeci. Ne duceam şi mai mulţi, dar n-a permis volumul. De volumul camerei de primire zic. Căci dacă ar fi să ne referim la volumul inimilor vârstnicilor de acolo, n-am fi ajuns toţi ca să-l umplem. Atât de largi erau. Sau de adânci. N-am colectat doar legume şi fructe, ci le-am dăruit noi. De fapt, am dăruit de două ori. Pentru că am fost acolo cu vârstnicii. Odată cu mărul au primit şi atingerea chipului nostru prin îmbrăţişare. Noi la fel. Odată cu îmbrăţişarea lor am primit şi recunoştinţa lor. Am mâncat cu toţii o mâncare pe care nu o poate mânca toată lumea.
Oamenii aceia nu aveau neapărat nevoie de produsele noastre, ci de noi. Tot aşa cum nici pentru noi nu era un lucru dus până la capăt dacă doar donam nişte legume şi fructe. Trebuia să ne întâlnim. Cel mai des oamenii se îmbolnăvesc şi îmbătrânesc înainte de vreme nu pentru că nu au de-ale gurii, ci pentru că nu au în jur oameni buni ca pâinea lui Dumnezeu. Imunitatea noastră sufletească şi trupească este direct proporţională cu numărul şi calitatea îmbrăţişărilor pe care le oferim. Nimic nu ne lipseşte şi, totuşi, nimic nu ne este de ajuns. „Nu e bine să fie omul singur” a rămas laitmotivul istoriei omeneşti. Nu boala, ci singurătatea este adevărata suferinţă. Când omul este bolnav, tot e cineva prin jur ca să-l sprijine cumva. Însă, când e singur, nici măcar frigiderul plin nu-l mai poate hrăni. Absolut nimic. Nimic e nimic, cineva e totul.
Noi ne-am zâmbit. Am dat mâna cu fiecare şi ne-am îmbrăţişat. Nu doar am dat. Am dăruit lumina ochilor noştri luminii recunoştinţei altora. Sau, poate că a fost invers. De când este lumea, dăruind vei dobândi.
Pr. prof. Ciprian Valentin Bîlbă
Apostolat în Țara Făgărașului nr. 107, ianuarie-februarie 2019